luni, 9 martie 2015

Dincolo de nume

Ne cresc şi ne educă oameni, învăţăm de la oameni, trăim printre oameni, citim, ascultăm, privim oameni. Suntem în mare parte ceea ce alţi oameni au pus în noi. Iar ei sunt în mare parte ceea ce alţi oameni, poate şi noi, au pus în ei.

În mare parte... Există în fiecare dintre noi câte ceva ce ne face diferiţi, un strop de originalitate, un gând negândit înante, un punct de vedere nou, o altă perspectivă asupra lumii. Dar stropul acesta de originalitate e înecat de prejudecăţi, de convenţii sociale, de ereditatea noastră culturală, fără intenţie şi, de cele mai multe ori, fără ca măcar să ne dăm seama cât de mult din atitudinea şi acţiunile noastre sunt influenţate de ceea ce am fost învăţaţi să fim.

Nu e nimic rău în a te conforma regulilor. O cale bătătorită înlesneşte succesul, dă siguranţă, ne ajută să ne întâlnim la răscruci şi să ne strângem mâinile, sau rândurile, după caz, după nevoi...

Din când în când un om se scutură de toată sau numai de o parte din moştenirea aceasta şi priveşte în jur cu ochi noi, limpezi şi îşi leagă experienţele anterioare într-un alt fel decât a făcut-o până atunci. Alte concluzii se rostogolesc întocmai ca bulgărele de zăpadă, iar lumea capătă înţelesuri noi, surprinzătoare. Trec generaţii până când bulgărele creşte îndeajuns ca să fie băgat în seamă, dar atunci când se întâmplă cad prejudecăţi. Câteodată le înlocuiesc altele, cu un pas mai aproape de adevăr...

Din când în când mă scutur şi eu de bagaje şi încerc să privesc lumea cu ochi noi, limpezi, să văd lucruri, oameni, întâmplări dincolo de numele lor. E un exerciţiu interesant, cu concluzii surprinzătoare. Nu mă răzvrătesc, trăiesc conformându-mă regulilor, dar pot alege din grămadă câteva prejudecăţi. Cândva, în viitor, acestea vor dispărea. Pentru că nu sunt singură. Alţii au lansat deja bulgării. Poate că şi eu am aruncat un bulgăre... în mintea copiilor mei.

Provocarea lansată de Claudia scrisă cu o săptămână întârziere, o idee care stă la dospit de ceva vreme. Gânduri dincolo de nume în alte viziuni se regăsesc în tabelul găzduit de Eddie.

4 comentarii:

  1. Știi care era jocul meu în copilărie? Să schimb numele lucrurilor. De ce spunem noi masă la acel obiect mare cu patru picioare? De ce nu îi spunem tablou? De ce spunem la casă, casă, și tot așa, refuzând să accept că asta este singura realitate. Cred că întotdeauna exista cele două fețe ale aceleiași întâmplări. Două fețe ale aceluiași adevăr. Dincolo de nume, este uneori o lume infinită.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mie îmi plăcea să repet în minte un cuvânt până când îşi pierdea înţelesul ca o cochilie uscată, sfărâmicioasă pe care o adiere ar spulbera-o cu uşurinţă. Dincolo de nume rămânea un lucru fără nume, dar palpabil. Minţile copiilor, înainte de a fi umplute, au un fel al lor de a descoperi lumea şi, uneori, găsesc soluţii neaşteptate şi cu totul adevărate. Ştiu că am încercat să explic adulţilor jocul meu şi tot ce am obţinut a fost o privire nedumerită care parcă spunea: "Ai să creşti mare şi îţi va trece." Uite că nu mi-a trecut chiar de tot! :)

      Ștergere