marți, 23 decembrie 2014

Ceaţă în decembrie

Mitropolia

Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri"

Biserica Trei Ierarhi

Palatul Culturii

Casa Dosoftei şi Biserica Sf. Nicolae Domnesc

Teatrul "Luceafărul"

Palatul Culturii

joi, 27 noiembrie 2014

Ca o şoaptă de vânt (She's Like The Wind)



E ca o şoaptă de vânt prin ramurile mele,
aleargă cu mine în noapte printre stele,
prin lumina lunii mă petrece
ca să mă aprindă în soare şi să plece
cu inima mea, fără să ştie
ce a făcut şi că e pe vecie.

Îi simt răsuflarea pe pleoape
şi trupul aproape.
N-am curaj s-o privesc.
E prea frumoasă ca să îndrăznesc.
Nu ştiu cum de mi-am închipuit
că i-ar trebui ce am eu de dăruit.
E ca o şoaptă de vânt...

Oglinda atâta mi-arată:
un om cu suflet tânăr, visând o singură fată.
Îmi închipui, doar, că durerea
ar putea să mi-o aline.
De aş rămâne fără ea,
aş înnebuni, ştiu bine.

Îi simt răsuflarea pe pleoape
şi trupul aproape.
N-am curaj s-o privesc.
E prea frumoasă ca să îndrăznesc.
Nu ştiu cum de mi-am închipuit
că i-ar trebui ce am eu de dăruit.
E ca o şoaptă de vânt...

Îţi simt răsuflarea pe pleoape
şi trupul aproape.
N-am curaj să te privesc,
eşti prea frumoasă ca să îndrăznesc...
Nu ştiu cum de mi-am închipuit...
E ca o şoaptă de vânt...

luni, 17 noiembrie 2014

Copiii noştri


Fac parte din generaţia cea mai numeroasă a acestui popor, din generaţia decreţeilor. Suntem cei pe care schimbările din 1989 i-au găsit curaţi sufleteşte.

Am doi copii, o fiică în vârstă de douăzeci de ani şi un fiu de şaisprezece. Fiica mea a votat pentru prima dată în alegeri prezidenţiale. Pentru prima dată familia mea a avut trei votanţi. În 2016, la alegerile parlamentare vom fi patru. Prieteni şi colegi de aceeaşi vârstă cu mine au mers însoţiţi la vot de copiii lor trecuţi de vârsta majoratului.

Eu spun că i-am crescut bine. Că, în sfârşit, viitorul arată altfel, că putem spera.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Aş face orice pentru iubire (I'd Do Anything For Love)

Dacă aş avea iarăşi douăzeci de ani,
dacă aş mai crede că iubirea nu moare,
dacă n-aş fi văzut-o strivită sub bani
sau sub orgoliu şi nepăsare,
dacă aş mai visa cu ochii deschişi
la Feţi-frumoşi călarind sălbaticii cai,
dacă m-ar mai fermeca albastrul din irişi
sau cuvinte de drag şi florile de mai,
dacă n-aş şti că jurămintele mint,
că mereu e o vreme, cum suntem şi noi,
că mai des am tânjit după-o vorbă de-alint
şi am dat mai mult decât am primit înapoi,
dacă aş trăi într-o lume perfectă
în care unu plus unu tot unu-s câteodată,
mi-aş trăi viaţa într-o discotecă,
aş asculta doar o melodie şi-ar fi adevărată:



Aş face orice pentru iubire.
Aş alerga până-n iad şi-napoi.
Aş face orice pentru iubire.
Nu te-aş minţi până-n vremea de-apoi.
Dar n-am să uit niciodată cum
îţi simt sufletul în clipa de-acum.
O, nu, n-aş putea...
Aş face orice pentru iubire,
dar nu voi face aceasta.
Nu, nu voi face aceasta.

Nu e uşor câteodată,
câteodată nu e greu deloc,
câteodată nu ne e nimic,
iar zilele acelea par nesfârşite.
Câteodată respiri foc,
eşti cioplită din gheaţă câteodată,
câteodată nu semni cu nimic
din ce-am văzut înainte
ori voi vedea vreodată.

Poate că sunt nebun, dar e nebunesc şi adevărat,
mă poţi salva numai tu, nimeni altcineva nu m-ar fi salvat.

Cât timp planetele se rotesc,
cât timp stelele strălucesc,
cât timp visurile ni se împlinesc,
să crezi că aş face

orice pentru iubire
şi-ţi voi fi alături până la ultimul act.
Aş face orice pentru iubire,
aş jura, aş pecetlui un pact,
dar nu m-aş ierta vreodată
dacă n-aş merge până la capăt seara aceasta.
O, aş face orice pentru iubire,
dar nu aceasta.
Nu, nu voi face aceasta.

Aş face orice pentru iubire,
orice ai visat vreodată,
Dar nu voi face aceasta.

Mă rog pentru tăcere câteodată,
câteodată mă rog pentru sufletul tău,
câteodată mă rog la un singur zeu:
sex, tobe şi rock’n’roll.
Mă golesc de simţire câteodată,
câteodată nu mai am niciun control,
câteodată mă pierd în dansul tău
şi-n tunetul ce se prăvale greu.

Poate că sunt un singuratic, de-atâta sunt bun;
e singura promisiune pe care-o mai pot ţine acum.

Cât timp roţile se învârtesc,
cât timp focurile ard,
cât timp rugile tale se împlinesc,
să crezi că aş face

orice pentru iubire.
Ştii că e o promisiune adevărată.
Aş face orice pentru iubire
şi n-aş da înapoi niciodată,
dar n-aş face nimic mai bine
decât aş face pentru totdeauna cu tine.
O, aş face orice pentru iubire,
dar nu aceasta.
Nu, nu voi face aceasta.

Aş face orice pentru iubire,
orice ai visat vreodată,
dar nu voi face aceasta

Am să te visez în fiecare noapte toată viaţa mea.
Altfel n-aş putea.
O, aş face orice pentru iubire,
dar nu aceasta.
Nu, nu voi face aceasta.

Ai să mă ridici? Ai să mă ajuţi pe cale în jos?
Ai să mă scoţi din oraşul acesta păcătos?
Ai să-mi încălzeşti puţin lumea, s-o faci un loc mai frumos?

Pot să fac aceasta...

Ai să-mi păstrezi sufletul curat? Ai să mă ţii sub aripă?
Sunt sătul de alb şi negru... Poţi să-mi colorezi viaţa în pripă?
Poţi să mă întinereşti măcar cu o clipă?

Pot să fac aceasta...
O, nu, pot să fac aceasta.

Ai să faci o vrajă cu mâinile tale, dintr-o singură pasă?
Din fire de nisip un oraş de smarald are să-ţi iasă?
Poţi să-mi dai ceva ce-aş lua acasă?

Pot să fac aceasta...

Orice fantezie îmi va fi împlinită?
Când mă aprind, ai să mă stingi cu apă sfinţită?
Ai să mă duci pe unde nu m-a dus întâmplarea neistovită?

Pot să fac aceasta...
O, nu, pot să fac aceasta.

După o vreme ai să uiţi de tot şi de toate.
Am fost o întâmplare scurtă-n miez de vară, un moft de-o noapte,
şi ai să crezi că-i timpul să-ţi vezi de viaţă mai departe

N-am să fac aceasta...

Ştiu cărarea aceasta, am mai mers pe ea.
Se va alege praful şi vom cădea.
Mai devreme sau mai târziu mă vei înşela.

N-am să fac aceasta...
Nu, n-am să fac aceasta.

Orice pentru iubire...
O, aş face orice pentru iubire,
dar nu aceasta.
Nu, nu voi face aceasta.

A devenit un obicei ca Eddie să ne inspire cu câte un cântec la fiecare nouă propunere pentru jocurile Clubului celor douăsprezece cuvinte. E un obicei în devenire ca eu să mă joc cu versurile acelei melodii punându-le rime în limba noastră. Aceasta pentru că Eddie alege, una după cealaltă, cântece dragi mie, melodii pline de har ale căror versuri spun poveşti, mărturisesc dorinţe şi visuri ce ating suflete.

luni, 10 noiembrie 2014

Spui tu, spui eu... (Say You, Say Me)



Spui tu, spui eu...
Spune pentru totdeauna c-aşa ar trebui să fie.
Spui tu, spui eu...
Spune-ne împreună pentru veşnicie.

Am avut un vis, am avut  un vis minunat:
oamenii în parc se jucau în întuneric.
Ce jucau era un bal mascat.
De dincolo de zidul îndoielii un glas striga himeric.

Spui tu, spui eu...
Spune pentru totdeauna c-aşa ar trebui să fie.
Spui tu, spui eu...
Spune-ne împreună pentru veşnicie.

Trecem prin viaţa în singurătate.
Cel mai greu mi se pare să-ţi găseşti un prieten, doi,
o mână întinsă, cineva care să te înţeleagă în toate
clipele când te-ai poticnit în noroi
şi drumul cel drept să vrea să ţi-l arate.

Spui tu, spui eu...
Spune pentru totdeauna c-aşa ar trebui să fie.
Spui tu, spui eu...
Spune-ne împreună pentru veşnicie.

Ştii toate răspunsurile, aşa crezi,
pentru că lumea întreagă te face să dansezi.
Şi-i bine, şă ştii.
E timpul să crezi şi să fii
ceea ce eşti - o stea care răsare
strălucitoare.

Spui tu, spui eu...
Spune pentru totdeauna c-aşa ar trebui să fie.
Spui tu, spui eu...
Spune-ne împreună pentru veşnicie.

Am promis şi m-am ţinut de cuvânt.

miercuri, 5 noiembrie 2014

luni, 3 noiembrie 2014

Noiembrie

1 noiembrie

2 noiembrie

3 noiembrie

3 noiembrie

3 noiembrie

3 noiembrie

3 noiembrie

duminică, 2 noiembrie 2014

Vântul rece de noiembrie (Cold November Wind)



Un vânt rece de noiembrie poate sufletul să-ţi sfâşie...
Până şi frunzele se-ascund toate de vântul de noiembrie.
După căldura verii şi tandreţea din toamnă
vântul rece de noiembrie taie adânc dintr-o toană.
Pentru vântul rece de noiembrie nu eşti niciodată pregătit.
Credeai că iubirea te înconjoară până când vântul te-a găsit.
După căldura unei iubirii care te-a pătruns, te-a cuprins,
vântul rece de noiembrie te-a aruncat şi nimic nu te-a prins
Ne întrebăm de ce anotimpurile iubirii se schimbă când frigul ne sfâşie.
Poate că iubirea ne-a fost smulsă de vântul rece de noiembrie.

După căldura verii şi tandreţea din toamnă
vântul rece de noiembrie taie adânc dintr-o toană.
Ne întrebăm de ce anotimpurile iubirii se schimbă când frigul ne sfâşie.
Poate că iubirea ne-a fost smulsă de vântul rece de noiembrie.

Căutam o imagine pentru poezia scrisă pentru provocarea de luni când atenţia mi-a fost atrasă de versurile acestui cântec. Am căutat melodia şi am fost cucerită de blândeţea interpretării, de vraja instrumentelor... Şi pentru că e aproape de tema provocării, cântecul, însoţit de traducerea versurilor, se înscrie în tabel la Eddie, de unde vă invit să străbateţi toate cărările lui noiembrie.

miercuri, 29 octombrie 2014

Totdeauna (Always)



Acest Romeo e rănit,
dar n-ai să mă vezi sângerând,
Nu e decât un simţământ
pe care mi l-ai stârnit.

Plouă de când m-ai părăsit...
Fără tine mă scufund în prăpăd.
Ştii, nu m-am lăsat biruit,
dar înc-o oră nu mai ştiu, nu mai văd ...

Nu pot cânta de iubire
aşa cum ar trebui să cânt.
Nu mai are cine să mă inspire,
singur pe pământ.

Am să te iubesc totdeauna,
aşa cum ţi-am spus,
pentru toată vremea şi ceva în plus.
Totdeauna...

Fotografiile care mi-au rămas
sunt amintiri dintr-un alt ceas.
Am râs sau am plâns din cauza lor,
una din ele m-a lăsat într-un dor.

Ce n-aş da să-mi răsfir degetele prin părul tău,
să-ţi ating buzele, să te cuprind şi mi-e greu
fiindcă mă tem că n-ai înţeles
că nu-s decât un om şi-am greşit... mult prea des.

Când te cuprinde şi te strânge la piept,
când îţi murmură cuvinte înflăcărate,
în locul lui aş vrea să le şoptesc pe toate,
să ştii că până la sfârşitul vremii te aştept,

că am să te iubesc totdeauna,
aşa cum ţi-am spus,
pentru toată vremea şi ceva în plus.
Totdeauna...

Dacă mi-ai cere să plâng pentru tine,
aş putea;
dacă mi-ai cere să mor pentru tine,
n-aş ezita.
Uită-te la mine,
aş da orice să-ţi pot spune aceste cuvinte.

Nu mai e noroc în zarurile acestea învârtite în aruncare,
dar dacă vrei să mai facem o încercare,
ne-am pune vechile noastre visuri în bagaj
şi vieţile noastre dinainte le-am pune gaj
şi vom găsi un loc unde încă e soare...

Am să te iubesc totdeauna,
aşa cum ţi-am spus,
pentru toată vremea şi ceva în plus.
Totdeauna...

Am să-ţi fiu alături până când stelele îşi vor pierde lumina,
până când se va sfărâma cerul şi n-oi mai găsi rime pentru cuvinte.
Până în ultima clipă te voi păstra în minte
şi am să te iubesc totdeauna...

Am să te iubesc totdeauna,
aşa cum ţi-am spus,
pentru toată vremea şi ceva în plus.
Totdeauna...



Eddie şi-a dorit să ne stimuleze creativitatea şi să ne trezească imaginaţia. Mie mi-a dat o idee şi vă propun două variante ale aceleiaşi melodii şi, bineînţeles traducerea versurilor.

duminică, 26 octombrie 2014

Inel cu diamant (Diamond Ring)



Inel cu diamant purtat pe mâna ta
va spune lumii-ntregi că eşti numai a mea.
Inel cu diamant, inel cu diamant...
Eşti universul meu, iubito, inel cu diamant.

Trandafir roşu adus acasă pentru tine,
trandafir sângeriu îmi spune că eşti adevărată.
Trandafir roşu ca o flacără ce creşte în mine,
trandafir roşu, floare însângerată.

Când ţi-e foame, am să-ţi fiu hrană,
când ţi-e sete bea dintr-a iubirii mele cană,
când plângi am să mă fac lacrimă pentru tine,
nu e nimic ce n-aş face ca să-ţi fie bine.

Nu ştii că în fiecare noapte, când dormi, sângerez
fiindcă nu ştiu dacă mă visezi?
Vreau să fiu universul tău...

Inel cu diamant purtat pe mâna ta
va spune lumii-ntregi că eşti numai a mea.
Inel cu diamant, inel cu diamant...
Eşti universul meu, iubito, inel cu diamant,
eşti universul meu, dragă, inel cu diamant,
sunt regele tău, eşti regina mea,
m-ai înlănţuit c-un legământ, purtând un inel cu diamant...


Un cântec drag (cei care mă citiţi de mai multă vreme ştiţi) aştepta clipa potrivită şi oarece inspiraţie pentru a-i traduce versurile în română. A fost primul lucru care mi-a venit în minte când am văzut provocarea şi n-am găsit vreun motiv să rezist tentaţiei. Alte diamante strălucitoare sunt expuse în vitrină la Eddie.

duminică, 28 septembrie 2014

Călătorind

Viaţa întreagă-i o călătorie
căreia, dinainte, nu-i ştim itinerariul.
Cu toate-acestea ne îmbie
teama, curajul să-i aflăm scenariul.

Îl scriem singuri pas cu pas,
cu gândul şi cuvântul îl croim,
ne căutăm norocul de pripas.
Întâi visăm, pe urmă făptuim.

Dar sunt şi visători a căror faptă
trece cuvântul în sunet şi în vers
şi inimii îi cântă despre viaţa toată
a unui singur om, iscând un univers.

Azi vă invit să vă lăsaţi în voia
a două melodii, purtaţi de mână
în universul ce trăieşte înapoia
faţadelor. Simţirea ne rămână.

E viaţa mea (It's My Life)




Acesta nu-i un cântec despre cei cu inima frântă,
Despre cei ce-şi plâng de milă, căci în ei nimic nu cântă
N-am de gând doar o faţă-n mulţime să fiu
Îmi veţi auzi vocea când am să strig că sunt viu.

E viaţa mea
Acum, nu când n-are să fie
N-am să trăiesc o veşnicie
Vreau să trăiesc acum cât sunt viu.
E viaţa mea
Inima mi-e deschisă ca o autostradă
Trăiesc “În felul meu” Frankie poate să vină să vadă
Vreau să trăiesc acum cât sunt viu
Fiindcă e viaţa mea.

E-un cântec despre cel hotărât, curajos
Despre Tommy şi Gina care n-au fost mai prejos
Mâine va fi mai greu, nu faceţi vreo greşeală
Norocul ni-l facem singuri, nu-i nicio îndoială.

E viaţa mea
Acum, nu când n-are să fie
N-am să trăiesc o veşnicie
Vreau să trăiesc acum cât sunt viu.
E viaţa mea
Inima mi-e deschisă ca o autostradă
Trăiesc “În felul meu” Frankie poate să vină să vadă
Vreau să trăiesc acum cât sunt viu
Fiindcă e viaţa mea.

Fii mândru, nu te plânge
Când ţi se cere socoteală şi-apoi
Nu te supune, nu te frânge
Nu da înapoi

E viaţa mea
Acum, nu când n-are să fie
N-am să trăiesc o veşnicie
Vreau să trăiesc acum cât sunt viu.
E viaţa mea
Inima mi-e deschisă ca o autostradă
Trăiesc “În felul meu” Frankie poate să vină să vadă
Vreau să trăiesc acum cât sunt viu
Fiindcă e viaţa mea.

În felul meu (My way)




Acum, mai e puţin,
Cortina cade ultima dată
Şi, clar, vreau să susţin
Că întâmplarea mi-e-adevărată.
Mi-a fost timpul preaplin,
Am străbătut alt drum mereu
Şi-am mers, mai mult de-atât, în felul meu.

Regrete, am câteva,
Dar iarăşi spun, sunt prea puţine,
Făcând tot ce-a trebuit, fără ocol şi cât mai bine,
Croind tipar de drum, pas după pas, pe-acest traseu
Şi-am mers, mai mult de-atât, în felul meu.

S-a întâmplat să muşc mai mult
Şi-am mestecat ceva mai greu,
Dar îndoieli, dac-am avut,
Am judecat şi n-am crezut,
Nu m-am ascuns, le-am înfruntat în felul meu.

Iubind, am râs şi-am plâns,
După căderi, izbânzi depline...
Acum, lacrimi s-au stins şi toate mi-s dragi într-adins,
Că ştiu că-mi aparţin şi pot să spun fără ruşine:
“O, nu, o, nu, nu-s eu, în felul meu!”

Şi ce-i un om, ce-am devenit?
Dacă nu eu, m-am risipit!
Spunând ce sunt cu-adevărat,
Nu gând de om îngenunchiat,
Am încasat ce mi s-a dat
În felul meu.


Toţi călătorii acestei provocări
au punctul terminus al căutării lor
acolo unde duc mereu cărări...
Nu Roma, ci tabelul de la Eddie din pridvor.


duminică, 13 iulie 2014

Întrebare şi... banc - psi-luneală după imagine


Caricatura de azi mi-a adus aminte de un banc pe care l-am versificat, dezvoltat şi interpretat mai jos:

O stirpe de viermi, banală,
locuia-n înghesuială
într-un... (scuze-mi cer) rahat
consistent şi parfumat.
Micul vierme curios,
cu-abdomenu-ntors pe dos
şi cu ideluri 'nalte
ca poziţia să-şi salte
spre aleasa societate
o-ntreabă pe mama lui:

- N-am putea pleca hai-hui
să găsim o altă casă,
o banană siropoasă,
moale, dulce, diafană?
- Da, copile, am putea,
dacă dinadins am vrea,
să trăim într-o banană.
- Da-ntr-un măr de-am încerca
să trăim, ne-am îneca?
- Nu, copile, şi-ntr-un măr
ne-ar plăcea, într-adevăr!
- Atunci, mamă, zi-mi şi mie
de ce stăm unde adie
un miros atât de greu?
Dacă aş alege eu
altă casă-aş căuta.
În rahat deloc n-aş sta!
O mâncare mai aleasă
mi-aş dori să-m fie casă!
- Fiule, noi ne-am născut,
am trăit de la-nceput,
chiar de când s-a pomenit
neamul nostru renumit,
în acest rahat de soi.
Ţara noastră-i un gunoi
şi-l mâncăm. Dacă nu-ţi place
taci din gură! N-am ce-ţi face!
Şi-ntr-un măr dacă ne-am duce,
noi purtăm aceeaşi cruce.
Unde facem o cărare
putreziciunea apare.
Fructul dulce, aromat
se preface în rahat.

Micul vierme a deprins
să devină într-adins
patriot şi să înghită
fără greaţa lui subită
tot rahatul inerent.
Să concluzionăm decent...
Mama vierme, mâncătoare
de rahat de clasă mare,
tot nume de vierme poartă,
nicidecum de patrioată.
Micul vierme, resemnat
să mănânce tot rahat,
nu e nici el patriot,
ci un vierme mai netot...

Şi-n final, de vi se pare
c-am scris astă întâmplare
despre viermi, dar am ţintit
să vorbesc mai ocolit
de persoane însemnate,
să ştiţi că aveţi dreptate!
Mâncătorii de căcat,
locuind în orice ţară,
tot ar face să dispară
bunul gust... ori simţ. Rahat!


Ce răspunsuri la întrebare au dat ceilalţi psilunatici aflaţi urmărind link-urile din tabelul găzduit de psi.

La ora la care va apărea această psi-luneală eu mă voi afla la munte. Mă voi strădui să aflu tainele noului telefon din dotare care, deocamdată, pare mai deştept decât mine. Totuşi, postările viitoare vor fi scrise fără diacritice. Promit să le corectez la întoarcere.

duminică, 6 iulie 2014

Autocritică - psi-luneală după imagine

Săptămâna aceasta am ales cuvintele duzinei, dar numai cuvintele. Imaginea n-am ales-o eu. N-am vrut să-mi tai singură craca de sub picioare.

Imaginea în sine... nici nu m-am uitat bine la ea. Pentru că mesajul m-a izbit năucitor ca o măciucă cioturoasă. Nu cu amintirea acelui cântec al formaţiei Asia, ci cu amintirea unei încercări de poezie a cărei autoare mă declar cu nesfârşită jenă. Am circumstanţe atenuante: mă hotărâsem să părăsesc versul alb şi mă chinuiam să-mi prind sentimentele în corsetul strâmt al ritmului şi rimei. Chinul era atât de intens încât am jertfit pe altarul formei ideea, sentimentul şi coerenţa. Rezultatul a fost, în mod previzibil, penibil.

După zece ani am hotărât să părăsesc spaţiul strâmt al foii de hârtie pentru spaţiul virtual, virtual mai larg. Am făcut o selecţie a scrierilor mele anterioare, iar poezia cu pricina a rămas închisă, presată şi turtită între paginile caietului care o adăpostise cu binecuvântată indiferenţă. Au mai trecut vreo patru anişori şi jumătate până astăzi. Mintea mea, năucită de vorbele altoite pe poza aleasă de psi, nu se poate lepăda de obsesia sus-amintitei "opere".

Am încercat o cosmetizare, am tăiat, am adăugat, am modificat. Rezultatul? La fel de penibil... Apoi mi-am făcut autocritica. Vă rog să fiţi îngăduitori!

Iubit hoinar

Când ai să pleci, să iei cu tine
în geanta ta de călător
inima mea, ca pe-un ulcior,
de sete să îţi ţină până mâine.
(Să nu priveşti în urma ta
la trupul cel inert ce zace,
coajă uscată, carapace.
Uită-l şi nu te crampona!)


Să ştii că-n ea am pus, iubite,
din dorul tău, dintr-al meu dor
lacrimi şi ploi din acel nor
ce ne-a ascuns printre cuvinte.
(Nu am habar de-a încăput
ploaia întreagă dintr-un nor
într-un aşa de mic ulcior,
dar lacrimi nu prea am avut.)


Căci doar atât ne-a fost iubirea,
cuvinte prinse-ntre tăceri
de teama norului de ieri
ce ne-a întunecat simţirea.
(Cred că a fost un nor teribil
de zarea s-a întunecat.
Bine că nu ne-am înecat,
sau poate da, de-atât penibil.)


Noi ne-am temut să ne unim
mâinile reci în ziua nouă
şi am lăsat prea des să plouă
prin gânduri, 'nalte ca un imn.
(Eu sunt afonă şi nu cânt,
imnul pot numai să îl strig.
Purtam mereu mănuşi, de frig,
şi între noi bătea un vânt!...)


Şi ne-am temut de greul zbucium
ce-am fi găsit într-un sărut,
şi ne-am ascuns după un scut,
şi l-am păstrat până acum.
(Îl vom păstra cât vom mai fi
căci de ne va învinge frica
de ce-i mai mult decât nimica,
pe scut ne-or pune, de-om muri.)


Şi n-am trăit nicicând arsura
îmbrăţişării tale blânde,
fiorii inimii plăpânde
ce-n loc de flori, ar naşte zgura.
(Nu vreau să ştiu cum ai putea 
ca mâine setea să-ţi astâmperi
cu zgură, ci mai bine cumperi
un bax de apă de cişmea.)


O teamă grea, o spaimă veche
mi-a fost legată ca pedeapsă
şi m-a oprit să-ţi fiu mireasă,
şi te-a oprit să-mi fii pereche.
(Aşa o fi, nu-mi amintesc...
Sunt oare-acuma sclerozată
sau de când hotărâi, odată,
în aşa vers să mă smintesc?)


Dac-ai pleca la drum chiar azi,
inima mea s-o iei cu tine,
cu lacrimi setea să-ţi aline
când dorului te pleci şi arzi.
(Şi iar îţi spun să nu pui seamă
pe moartea-mi tristă, prematură.
Pentru iubire mi-e măsură
jertfa aceasta fără teamă.)


Tu să nu uiţi să-mi dai de ştire
cât sub cenuşă încă-i jar,
să te găsesc, iubit hoinar,
cu urma noastră de iubire.
(Poate cu urna funerară
după atât pârjol să vin,
căci dacă ne-am iubit deplin
scrumul şi fumul ne-mpresoară.)


Am să îţi caut prin desagă
sau poate-om căuta-mpreună
inima, stelele şi lună,
şi dragostea care ne leagă.
(Nu ştiu de stele şi de lună,
dar inima cred că mi-e seacă.
Acum îmi dă prin gând că, iacă,
tu eşti vampir şi eu nebună.)

(1999-2014)

Domni şi domniţe s-or sfârma
să-şi scoată inima din piept.
Cu nerăbdare îi aştept
la psi, să văd dac-or putea
după aceea să trăiască
şi rezolvarea ce-au găsit
pentru aşa o nefirească
metodă de îndrăgostit

 să o disec amănunţit.

luni, 30 iunie 2014

Coşmarul

S-a trezit speriat, gata să fugă. O visase din nou. Nu ştia cum arată. Nu încercase să pună un chip gustului plin care îi inunda gura când îşi înfingea colţii în încheietura mâinii ei stângi. Nu încercase să-şi imagineze creatura care scurgea din el viaţa, cu buzele pline lipite de gâtul lui... Ştia doar că nu era ea cea care-l schimbase acum aproape trei sute de ani. Şi mai ştia că nu gustase niciodată ceva asemenea sângelui ei. Nu se putea hotărî dacă să numească visul acesta care-i acaparase toate clipele de odihnă, coşmar. Plăcerea şi spaima, prima mai intensă decât orice trăise până acum (şi trăise destul), a doua uitată demult, lăsată în ceaţa dinaintea schimbării, i se păreau nefiresc îngemănate şi, în acelaşi timp, atât de potrivite una în cealaltă.

Devenise dependent de coşmarul lui. Se întreba dacă nu cumva îl chema singur în clipele dinaintea somnului, când nările i se umpleau de parfumul ei şi mintea părea că se ascute în aşteptarea senzaţiilor răscolitoare. Când o visase primele dăţi, fugise de ea, alergase mânat de spaima morţii, se luptase cu disperarea ultimei fărâme de viaţă. Acum o aştepta liniştit şi-i dăruia fără reţinere, picătură după picătură, toată puterea lui. În clipa din urmă, cea în care ar fi trebuit să se amestece cu întunericul, se trezea speriat, stăpânit de dorinţe contradictorii.

Ar fi vrut să ştie de ce subconştientul lui o plăsmuise, din ce o plăsmuise. Ar fi vrut să înţeleagă ce rost avea să-şi amintească simţăminte demult îngropate în uitare de fiara din el. Nu-l speria intensitatea nemaiîntâlnită a trăirii, ci dependenţa pe care i-o crease. Nu-l speria sfârşitul, ci teama de sfârşit. Timp de aproape trei secole nu s-a temut de nimic. Şi acum, de câte ori se trezea, se temea de nimic. De nimicul din el...

***

Se plimba pe străzi întunecoase în căutarea unei prăzi uşoare. Simţise undeva, pe aproape, duhoarea acră şi pătrunzătoare a unui vagabond, amestecată cu mirosul unei băuturi ieftine. Nu era cea mai delicioasă combinaţie, dar beţia şi mahmureala pot explica halucinaţiile, ameţelile şi durerile de cap. Îi auzea deja respiraţia, horcăită în somn, îi auzea inima... Câţiva paşi, o muşcătură, şi-şi va potoli setea încă o dată.

Nu în noaptea aceasta, totuşi... Pentru că nările i se umpluseră de mirosul ei, iar mintea i se ascuţise în aşteptare. Era treaz. Era sigur că era treaz. Spaimă, aşteptare, plăcere, spaimă, întuneric, moarte, toate deodată i se învălmăşeau în gânduri făcându-i imposibilă orice hotărâre. Ar fi trebuit să fugă, ar fi trebuit să lupte, ar fi trebuit... O privea. O privea pentru prima dată. Se scufunda în marea de întuneric a ochilor ei, uitând să respire. Uitând...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept, mângâiere, buzele ei pline căutând, arsura uşoară a muşcăturii, încheietura ei aşezată moale peste gura lui, apoi gustul acela bogat, acelaşi gust ca în vis. Îi dăruia, picătură cu picătură, toată puterea lui. Întunericul era aproape, îl simţea dându-i târcoale, apoi învăluindu-i simţurile, furându-i-le pe rând. Gustul ei plin amestecându-se cu întunericul. Ultima clipă...

Fusese treaz?...

***

Fusese treaz? Visase?

Trecuseră nopţi, anotimpuri, ani... Încă se întreba. Amintirile îi spuneau că trăise cu adevărat întâlnirea aceea. Raţiunea, în schimb, îi râdea în faţă. Nu s-ar fi trezit... Nu s-ar mai fi trezit. E drept că pentru prima dată nu se trezise speriat, ci slăbit, cu buzele arse de sete, cu gâtul uscat şi tuşind ca şi cum ar fi respirat praf de cretă. Explicabil, îi argumenta maliţios raţiunea, de vreme ce a adormit înainte de masă.

De atunci n-o mai visase. Ar fi trebuit să se simtă eliberat, nu ca şi cum ar fi fost alungat din paradis pentru totdeauna. N-ar fi trebuit să adoarmă chemând-o ori să se trezească dezamăgit că încă o dată ea nu răspunsese chemării lui.

Ea? Ea exista? Noaptea ochilor ei era atât de adâncă încât îi înghiţise orice gând şi-l coborâse până la fund în întunericul uitării. Mintea lui singură n-ar fi putut plăsmui o asemenea privire. Poate că de fapt fiecare coşmar se întâmplase în realitate. Cum altfel i-ar fi recunoscut gustul? Sau poate că nu se întâlniseră niciodată şi gustul acela era rodul imaginaţiei sale, era dorinţa lui cea mai fierbinte, neîmplinită vreodată şi sortită să rămână aşa pentru totdeauna. Dar ce anume i-ar fi putut dezlănţui asemenea dorinţă?

Incertitudinea îl înnebunea. Căutase în scrieri vechi, îi întrebase pe cei mai bătrâni decât el. Nimeni nu cunoscuse o astfel de creatură. Nici legendele pe care nu le mai credea cineva nu o pomeneau. Rătăcise noapte după noapte pe aceleaşi străzi cu speranţa că o va reîntâlni până când oamenii începuseră să-l cunoască şi să-l privească suspicioşi.

După un timp abandonase căutările şi se resemnase. Ca să nu-şi piardă minţile. Se întorsese la rutina vânătorilor nocturne din necesitate şi fără plăcerea dinainte, ca un soldat obosit de marşuri, obosit de lupte. Trăia aproape mecanic vremuri cenuşii, monotone. Lumea trecea pe lângă el scârţâind sâcâitor din osii bătrâne.

Existenţa lui se împărţise în înainte de ea şi după... Înainte nu-şi închipuia că el îi vorbeşte, că ea îi răspunde, înainte visul îi era coşmar. Între timp coşmarul îi devenise vis...

***

― Mă chemi, mă tot chemi... glasul ei suna moale şi egal.
― Te chem.
― De ce? Lasă-mă să plec... Răspunsul ei ar fi părut o rugă dacă n-ar fi fost străbătut de o umbră de iritare.
― Să pleci? Pleacă! aproape strigase la ea.
― Nu mă mai chema!
― Nu pleca, îi şoptise stins, fără speranţă. Vino! Vreau să ştiu, vreau să înţeleg... cine eşti, ce eşti.
Linişte, prea multă linişte, niciun răspuns, clipe lungi, aşteptare...
― Te chem...

Se trezise zâmbind, o visase din nou după atâta vreme. Nu se îndura să deschidă ochii. Aşa putea prelungi sentimentul de împlinire pe care i-l dăruise visul. Ştia că odată ridicat din pat, trezit de-a binelea, dorul de ea va redeveni acut. Somnul nu-i fugise de tot. Dacă ar reuşi să adoarmă repede ar putea să continue visul de unde se oprise. Ca să afle, ca să înţeleagă...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept... Nu ştia dacă e treaz şi nici nu-i păsa. Se temea să se mişte, se temea să respire, se temea să deschidă ochii. Nu de ea se temea. Îi era frică să n-o piardă din nou, să nu dispară în neantul din care ieşise, fugărită de o zbatere de pleoapă, de o fulgerare de gând, de inima lui frântă, bătând prea repede, prea tare...

― Uită-te la mine... şoapta ei mângâia ca o adiere în labirintul inimii lui. Deschise ochii ca să se scufunde în noaptea ochilor ei, privire captivă în privire, suflet înlănţuit căutând-şi limanul. Buzele ei pline, arcuite într-un surâs blând nu coborau să-l cerceteze.
― Am venit.
Adunându-se din risipire, a rostit întrebarea care-l bântuise neîncetat atâta amar de vreme:
― Cine eşti?
― Coborâtoare din iele
încununată cu dafin
noaptea mea n-are stele
dansu-mi leagănă patimi
dorinţe mi-aleargă prin sânge
sângele meu ispiteşte
cine m-atinge se frânge
se frânge cin' se fereşte
cade din noapte în vis
visul se face coşmar
coşmarul îl prinde-n abis
adânc şi fără hotar
descânt rătăcirea ta oarbă
în noapte-o alung şi-o abat
sărutul în noi să ne soarbă
uitare în dor neuitat
te du înapoi între stele
pacea să-mi stea neatinsă
învârt dansul mândrelor iele
în ceaţa visării cuprinsă
sau vino în neguri cu mine
cădere de ziduri pe lume
în dans pun peceţi pe destine
şi nimeni nu-ţi ştie de nume
cât sufli o dată ţi-e timpul
să pleci ori să vii într-o clipă
grăbeşte-te curge nisipul
păşeşte sau fă-te aripă.

Descântecul trecu din cântec în murmur, din murmur în şoaptă, din şoaptă în foşnet şi-apoi în fluturare risipită de aripi în timp ce păsări de negură se rupeau din arătarea diafană care descânta. Păsările se subţiau, se sublimau în aripi, aripile se destrămau în fuioare de ceaţă care se prelingeau pe duşumele şi se strecurau pe sub uşă. În urma lor, în încăpere întunericul devenise dens şi înecăcios, dând înţeles deplin acelor cuvinte care-i răsunau acum în minte ca un dangăt de clopot repetat în neştire: "rătăcirea ta oarbă, rătăcirea ta oarbă, rătăcirea...". Aerul i se înnodase în gât şi părea să şuiere rece şi viforos înspre sufletul lui. Ştia că până la îngheţ e cale de-o clipă şi era sigur că singura lui scăpare era alegerea. Numai ea putea să-l elibereze din noaptea în care se cufundase din ce în ce mai adânc după fiece coşmar, după fiecare vis.

Singur în întuneric se căuta cu grabă, încercând să afle punctul de echlibru, acela în care întrebările îşi află răspuns şi îndoielile dispar înghiţite de certitudini. Rătăcire oarbă îi fusese existenţa înainte de ea, gândea acum. Dar înainte de ea, dacă şi-ar fi ştiut viitorul, ar fi gândit că dorul de ea e rătăcire oarbă în căutări fără rost. Ce rost a avut înainte? Ce rost avea acum? Înainte - teroare, sânge şi moarte... Acum rostul lui ar putea fi ceaţa aceea subţire împrăştiată pe sub uşă. Ar fi trebuit să o adune, s-o prindă în palme, s-o închege şi s-o modeleze ca pe lut. Lutul e leagănul vieţii, ceaţa e fuiorul din care se toarce firul ei.

Trecuse prin multe răspântii, drumul îi fusese presărat de alegeri. După atâtea sute de ani ştia că fiecare alegere vine cu urmările ei, că nebănuite taine, capcane şi cotituri se înşiră pe fiecare din căile desprinse dintr-o răscruce şi că, odată ce a luat o hotărâre, consecinţele, bune sau rele, îi devin următoarea felie de viaţă. Cu toate acestea de cele mai multe ori prevăzuse deznodămintele. Nu se înşelase şi nici surprize prea mari n-a avut în trecut. Întunericul cel des n-avea decât două ieşiri. Prima era drumul pe care venise. Întoarcerea i-ar fi rămas pentru totdeauna sub semnul îndoielii. Gândul la cealaltă ieşire nu i-ar da pace vreodată; gândul acesta şi dorul de ea. Celălalt drum era ascuns în vălătuci de negură, aproape la fel de nebulos ca răspântia în care se afla. Singura certitudine era prezenţa ei, dar cum anume urma să fie viaţa lui dacă ar fi deschis uşa pe sub care se strecuraseră aripile ei, luând cu ele şi ultima geană de lumină, dacă dincolo de uşă se va rătăci în acelaşi întuneric sau va regăsi dulcea împlinire a sângelui ei n-avea cum să afle decât pas cu pas pe cărarea fără întoarcere. Uşa aceea va deveni zid îndată ce se va fi închis în urma lui.

Toate acestea i s-au înghesuit în minte în secunda aceea dinainte de îngheţ. Toate acestea şi hotărârea... N-ar fi putut trăi alte sute de ani în neştiinţă, n-ar fi putut îndura o veşnicie îndoiala, regretul. Avea să aleagă calea visului... sau a coşmarului. Va afla curând care din ele îi va stăpâni viitorul.

Alegerea venise cu un sentiment de uşurare, întunericul îl eliberase din cleşti, iar trupul i se destrăma alunecând în valuri peste duşumele, subţiindu-se într-un abur firav absorbit în curentul care-l trecea pe sub uşă în lumea himerelor. Într-o învăluire impetuoasă şi-a regăsit forma, oarecum aceeaşi, distilându-şi esenţele care i-au definit întotdeauna fiinţa, cele asupra cărora vremurile şi lumea nu putuseră lăsa semne. Uşa dispăruse în întunericul gros ca un zid care străjuia tărâmul necunoscut lui.

Himerele - valuri, fuioare, forme incerte sau contururi clare prin care lumina blândă se filtra în tonuri surprinzătoare se întrepătrundeau fără să se amestece în aburul trupului său imaterial şi la fel de transparent. O atingere cunoscută: palma ei stângă pe obrazul lui drept, buzele ei pline sorbindu-i esenţele, gustul ei bogat în miezul lui, sărutul ca o scufundare din unul în celălalt şi deplinul unui cuvânt căruia până atunci îi bănuise numai înţelesul...

Coşmarul (3) - Pe sub uşă

(primele două fragmente ale poveştii pot fi citite aici şi aici.)

descânt rătăcirea ta oarbă
în noapte-o alung şi-o abat
sărutul în noi să ne soarbă
uitare în dor neuitat
te du înapoi între stele
pacea să-mi stea neatinsă
învârt dansul mândrelor iele
în ceaţa visării cuprinsă
sau vino în neguri cu mine
cădere de ziduri pe lume
în dans pun peceţi pe destine
şi nimeni nu-ţi ştie de nume
cât sufli o dată ţi-e timpul
să pleci ori să vii într-o clipă
grăbeşte-te curge nisipul
păşeşte sau fă-te aripă.

Descântecul trecu din cântec în murmur, din murmur în şoaptă, din şoaptă în foşnet şi-apoi în fluturare risipită de aripi în timp ce păsări de negură se rupeau din arătarea diafană care descânta. Păsările se subţiau, se sublimau în aripi, aripile se destrămau în fuioare de ceaţă care se prelingeau pe duşumele şi se strecurau pe sub uşă. În urma lor, în încăpere întunericul devenise dens şi înecăcios, dând înţeles deplin acelor cuvinte care-i răsunau acum în minte ca un dangăt de clopot repetat în neştire: "rătăcirea ta oarbă, rătăcirea ta oarbă, rătăcirea...". Aerul i se înnodase în gât şi părea să şuiere rece şi viforos înspre sufletul lui. Ştia că până la îngheţ e cale de-o clipă şi era sigur că singura lui scăpare era alegerea. Numai ea putea să-l elibereze din noaptea în care se cufundase din ce în ce mai adânc după fiece coşmar, după fiecare vis.

Singur în întuneric se căuta cu grabă, încercând să afle punctul de echlibru, acela în care întrebările îşi află răspuns şi îndoielile dispar înghiţite de certitudini. Rătăcire oarbă îi fusese existenţa înainte de ea, gândea acum. Dar înainte de ea, dacă şi-ar fi ştiut viitorul, ar fi gândit că dorul de ea e rătăcire oarbă în căutări fără rost. Ce rost a avut înainte? Ce rost avea acum? Înainte - teroare, sânge şi moarte... Acum rostul lui ar putea fi ceaţa aceea subţire împrăştiată pe sub uşă. Ar fi trebuit să o adune, s-o prindă în palme, s-o închege şi s-o modeleze ca pe lut. Lutul e leagănul vieţii, ceaţa e fuiorul din care se toarce firul ei.

Trecuse prin multe răspântii, drumul îi fusese presărat de alegeri. După atâtea sute de ani ştia că fiecare alegere vine cu urmările ei, că nebănuite taine, capcane şi cotituri se înşiră pe fiecare din căile desprinse dintr-o răscruce şi că, odată ce a luat o hotărâre, consecinţele, bune sau rele, îi devin următoarea felie de viaţă. Cu toate acestea de cele mai multe ori prevăzuse deznodămintele. Nu se înşelase şi nici surprize prea mari n-a avut în trecut. Întunericul cel des n-avea decât două ieşiri. Prima era drumul pe care venise. Întoarcerea i-ar fi rămas pentru totdeauna sub semnul îndoielii. Gândul la cealaltă ieşire nu i-ar da pace vreodată; gândul acesta şi dorul de ea. Celălalt drum era ascuns în vălătuci de negură, aproape la fel de nebulos ca răspântia în care se afla. Singura certitudine era prezenţa ei, dar cum anume urma să fie viaţa lui dacă ar fi deschis uşa pe sub care se strecuraseră aripile ei, luând cu ele şi ultima geană de lumină, dacă dincolo de uşă se va rătăci în acelaşi întuneric sau va regăsi dulcea împlinire a sângelui ei n-avea cum să afle decât pas cu pas pe cărarea fără întoarcere. Uşa aceea va deveni zid îndată ce se va fi închis în urma lui.

Toate acestea i s-au înghesuit în minte în secunda aceea dinainte de îngheţ. Toate acestea şi hotărârea... N-ar fi putut trăi alte sute de ani în neştiinţă, n-ar fi putut îndura o veşnicie îndoiala, regretul. Avea să aleagă calea visului... sau a coşmarului. Va afla curând care din ele îi va stăpâni viitorul.

Alegerea venise cu un sentiment de uşurare, întunericul îl eliberase din cleşti, iar trupul i se destrăma alunecând în valuri peste duşumele, subţiindu-se într-un abur firav absorbit în curentul care-l trecea pe sub uşă în lumea himerelor. Într-o învăluire impetuoasă şi-a regăsit forma, oarecum aceeaşi, distilându-şi esenţele care i-au definit întotdeauna fiinţa, cele asupra cărora vremurile şi lumea nu putuseră lăsa semne. Uşa dispăruse în întunericul gros ca un zid care străjuia tărâmul necunoscut lui.

Himerele - valuri, fuioare, forme incerte sau contururi clare prin care lumina blândă se filtra în tonuri surprinzătoare se întrepătrundeau fără să se amestece în aburul trupului său imaterial şi la fel de transparent. O atingere cunoscută: palma ei stângă pe obrazul lui drept, buzele ei pline sorbindu-i esenţele, gustul ei bogat în miezul lui, sărutul ca o scufundare din unul în celălalt şi deplinul unui cuvânt căruia până atunci îi bănuise numai înţelesul...

Această poveste a început în cadrul psi-lunelii în urmă cu două săptămâni şi se încheie tot ca psi-luneală. Alte treceri pe sub alte uşi descoperiţi urmând căile desprinse din răspântia aflată la psi.

sâmbătă, 28 iunie 2014

Coşmarul (2)

(continuare de aici)
Fusese treaz? Visase?

Trecuseră nopţi, anotimpuri, ani... Încă se întreba. Amintirile îi spuneau că trăise cu adevărat întâlnirea aceea. Raţiunea, în schimb, îi râdea în faţă. Nu s-ar fi trezit... Nu s-ar mai fi trezit. E drept că pentru prima dată nu se trezise speriat, ci slăbit, cu buzele arse de sete, cu gâtul uscat şi tuşind ca şi cum ar fi respirat praf de cretă. Explicabil, îi argumenta maliţios raţiunea, de vreme ce a adormit înainte de masă.

De atunci n-o mai visase. Ar fi trebuit să se simtă eliberat, nu ca şi cum ar fi fost alungat din paradis pentru totdeauna. N-ar fi trebuit să adoarmă chemând-o ori să se trezească dezamăgit că încă o dată ea nu răspunsese chemării lui.

Ea? Ea exista? Noaptea ochilor ei era atât de adâncă încât îi înghiţise orice gând şi-l coborâse până la fund în întunericul uitării. Mintea lui singură n-ar fi putut plăsmui o asemenea privire. Poate că de fapt fiecare coşmar se întâmplase în realitate. Cum altfel i-ar fi recunoscut gustul? Sau poate că nu se întâlniseră niciodată şi gustul acela era rodul imaginaţiei sale, era dorinţa lui cea mai fierbinte, neîmplinită vreodată şi sortită să rămână aşa pentru totdeauna. Dar ce anume i-ar fi putut dezlănţui asemenea dorinţă?

Incertitudinea îl înnebunea. Căutase în scrieri vechi, îi întrebase pe cei mai bătrâni decât el. Nimeni nu cunoscuse o astfel de creatură. Nici legendele pe care nu le mai credea cineva nu o pomeneau. Rătăcise noapte după noapte pe aceleaşi străzi cu speranţa că o va reîntâlni până când oamenii începuseră să-l cunoască şi să-l privească suspicioşi.

După un timp abandonase căutările şi se resemnase. Ca să nu-şi piardă minţile. Se întorsese la rutina vânătorilor nocturne din necesitate şi fără plăcerea dinainte, ca un soldat obosit de marşuri, obosit de lupte. Trăia aproape mecanic vremuri cenuşii, monotone. Lumea trecea pe lângă el scârţâind sâcâitor din osii bătrâne.

Existenţa lui se împărţise în înainte de ea şi după... Înainte nu-şi închipuia că el îi vorbeşte, că ea îi răspunde, înainte visul îi era coşmar. Între timp coşmarul îi devenise vis...

***

― Mă chemi, mă tot chemi... glasul ei suna moale şi egal.
― Te chem.
― De ce? Lasă-mă să plec... Răspunsul ei ar fi părut o rugă dacă n-ar fi fost străbătut de o umbră de iritare.
― Să pleci? Pleacă! aproape strigase la ea.
― Nu mă mai chema!
― Nu pleca, îi şoptise stins, fără speranţă. Vino! Vreau să ştiu, vreau să înţeleg... cine eşti, ce eşti.
Linişte, prea multă linişte, niciun răspuns, clipe lungi, aşteptare...
― Te chem...

Se trezise zâmbind, o visase din nou după atâta vreme. Nu se îndura să deschidă ochii. Aşa putea prelungi sentimentul de împlinire pe care i-l dăruise visul. Ştia că odată ridicat din pat, trezit de-a binelea, dorul de ea va redeveni acut. Somnul nu-i fugise de tot. Dacă ar reuşi să adoarmă repede ar putea să continue visul de unde se oprise. Ca să afle, ca să înţeleagă...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept... Nu ştia dacă e treaz şi nici nu-i păsa. Se temea să se mişte, se temea să respire, se temea să deschidă ochii. Nu de ea se temea. Îi era frică să n-o piardă din nou, să nu dispară în neantul din care ieşise, fugărită de o zbatere de pleoapă, de o fulgerare de gând, de inima lui frântă, bătând prea repede, prea tare...

― Uită-te la mine... şoapta ei mângâia ca o adiere în labirintul inimii lui. Deschise ochii ca să se scufunde în noaptea ochilor ei, privire captivă în privire, suflet înlănţuit căutând-şi limanul. Buzele ei pline, arcuite într-un surâs blând nu coborau să-l cerceteze.
― Am venit.
Adunându-se din risipire, a rostit întrebarea care-l bântuise neîncetat atâta amar de vreme:
― Cine eşti?
― Coborâtoare din iele
încununată cu dafin
noaptea mea n-are stele
dansu-mi leagănă patimi
dorinţe mi-aleargă prin sânge
sângele meu ispiteşte
cine m-atinge se frânge
se frânge cin' se fereşte
cade din noapte în vis
visul se face coşmar
coşmarul îl prinde-n abis
adânc şi fără hotar
descânt rătăcirea ta oarbă
în noapte-o alung şi-o abat
sărutul în noi să ne soarbă
uitare în dor neuitat.


(continuarea aici)

Douăsprezece cuvinte - un joc, pretext pentru gând să-şi afle un loc; jucători - jucăuşi pun cuvintelor rost rostuind ce-au zidit, ce-au cioplit, ce au fost; între noi e-o răscruce unde căi se-ntretaie; pe căi trec surâsuri sub umbrele de ploaie.

duminică, 15 iunie 2014

Coşmarul (1)

S-a trezit speriat, gata să fugă. O visase din nou. Nu ştia cum arată. Nu încercase să pună un chip gustului plin care îi inunda gura când îşi înfingea colţii în încheietura mâinii ei stângi. Nu încercase să-şi imagineze creatura care scurgea din el viaţa, cu buzele pline lipite de gâtul lui... Ştia doar că nu era ea cea care-l schimbase acum aproape trei sute de ani. Şi mai ştia că nu gustase niciodată ceva asemenea sângelui ei. Nu se putea hotărî dacă să numească visul acesta care-i acaparase toate clipele de odihnă, coşmar. Plăcerea şi spaima, prima mai intensă decât orice trăise până acum (şi trăise destul), a doua uitată demult, lăsată în ceaţa dinaintea schimbării, i se păreau nefiresc îngemănate şi, în acelaşi timp, atât de potrivite una în cealaltă.

Devenise dependent de coşmarul lui. Se întreba dacă nu cumva îl chema singur în clipele dinaintea somnului, când nările i se umpleau de parfumul ei şi mintea părea că se ascute în aşteptarea senzaţiilor răscolitoare. Când o visase primele dăţi, fugise de ea, alergase mânat de spaima morţii, se luptase cu disperarea ultimei fărâme de viaţă. Acum o aştepta liniştit şi-i dăruia fără reţinere, picătură după picătură, toată puterea lui. În clipa din urmă, cea în care ar fi trebuit să se amestece cu întunericul, se trezea speriat, stăpânit de dorinţe contradictorii.

Ar fi vrut să ştie de ce subconştientul lui o plăsmuise, din ce o plăsmuise. Ar fi vrut să înţeleagă ce rost avea să-şi amintească simţăminte demult îngropate în uitare de fiara din el. Nu-l speria intensitatea nemaiîntâlnită a trăirii, ci dependenţa pe care i-o crease. Nu-l speria sfârşitul, ci teama de sfârşit. Timp de aproape trei secole nu s-a temut de nimic. Şi acum, de câte ori se trezea, se temea de nimic. De nimicul din el...

***

Se plimba pe străzi întunecoase în căutarea unei prăzi uşoare. Simţise undeva, pe aproape, duhoarea acră şi pătrunzătoare a unui vagabond, amestecată cu mirosul unei băuturi ieftine. Nu era cea mai delicioasă combinaţie, dar beţia şi mahmureala pot explica halucinaţiile, ameţelile şi durerile de cap. Îi auzea deja respiraţia, horcăită în somn, îi auzea inima... Câţiva paşi, o muşcătură, şi-şi va potoli setea încă o dată.

Nu în noaptea aceasta, totuşi... Pentru că nările i se umpluseră de mirosul ei, iar mintea i se ascuţise în aşteptare. Era treaz. Era sigur că era treaz. Spaimă, aşteptare, plăcere, spaimă, întuneric, moarte, toate deodată i se învălmăşeau în gânduri făcându-i imposibilă orice hotărâre. Ar fi trebuit să fugă, ar fi trebuit să lupte, ar fi trebuit... O privea. O privea pentru prima dată. Se scufunda în marea de întuneric a ochilor ei, uitând să respire. Uitând...

Palma ei stângă pe obrazul lui drept, mângâiere, buzele ei pline căutând, arsura uşoară a muşcăturii, încheietura ei aşezată moale peste gura lui, apoi gustul acela bogat, acelaşi gust ca în vis. Îi dăruia, picătură cu picătură, toată puterea lui. Întunericul era aproape, îl simţea dându-i târcoale, apoi învăluindu-i simţurile, furându-i-le pe rând. Gustul ei plin amestecându-se cu întunericul. Ultima clipă...

Fusese treaz?...

(continuarea aici)

Acest coşmar se alătură celorlalte înscrise în tabelul psi-lunelilor.

duminică, 23 martie 2014

De ce scriu?


De ce scriu? Habar nu am... Aş putea spune că e felul în care eul meu interior primeşte o formă concretă. Aş putea spune că e felul în care emoţiile sau evenimentele care mă marchează îşi găsesc liniştea... Şi uneori chiar aşa se întâmplă. Dar nu scriu având ca scop împăcarea cu mine, cu lumea. Aceasta e doar o consecinţă, şi numai câteodată.

Nu scriu pentru împlinirea şi zâmbetul care-mi răsar în suflet atunci când sunt mulţumită de o poezie. Nu scriu nici pentru bucuria pe care mi-o aduce aprecierea cititorilor, a celor pe care îi ştiu şi-mi sunt aproape de inimă, a celor neştiuţi pe care îi simt alături în călătoria aceasta prin virtual.

Mama mi-a povestit odată că a a auzit-o pe Ileana Vulpescu spunând că scriitorii au o mare nemulţumire în suflet şi o mare nevoie de comunicare. Am răsucit vorbele acestea pe toate părţile şi nu m-am regăsit. Nemulţumirea am încercat-o cândva, dar am lăsat-o în urmă. Şi încă scriu. Nevoia de comunicare mi-o satisfac povestindu-mă cu prietenii. Poezelele nu sunt istorisiri despre mine. Nu întotdeauna. Să trec pragul dintre foaia de hârtie şi fereastra deschisă a internetului n-a fost uşor, dar mă bucur în fiecare clipă de pasul acesta.


Am spus cândva că scriitorii iubesc de două ori, o dată cu inima, la fel ca toată lumea, şi încă o dată cu cuvântul. Şi cred că şi tristeţile le sunt la fel cu iubirile. Poate că îmi place să simt de două ori viaţa. Poate că vreau s-o trăiesc de două ori. Poate... Dar nu sunt sigură.

Scriu pentru că mi se întâmplă, la fel de simplu cum mi se întâmplă să respir... Nu ştiu de ce scriu, dar sper să mi se întâmple cuvântul mereu.

S-au confesat pe aceeaşi temă psilunaticii înscrişi în tabelul găzduit de psi.

miercuri, 5 martie 2014

De nedespărţit - Thick as thieves


Într-o cameră goală sau într-un bar aglomerat,
la capătul lumii, niciun loc nu-i prea îndepărtat,
oriunde-ai fi fost, te-aş fi găsit.
Tu şi cu mine, de nedespărţit...

Puteam să fi aruncat prosopul, să fi renunţat
când nu ne-a fost uşor, când ne-am împiedicat.
Dar noi suntem şi vom fi la infinit
de nedespărţit.

Timpul, timpul n-are să ne doboare niciodată
Tu, eu, noi nu privim în urmă, nu ne răzgândim vreodată.
Povestea e veche, un băiat cunoaşte o fată...
Ţinem piept lumii întregi, orice ar fi venit.
Tu şi cu mine, de nedespărţit...

Într-o lume a neîncrederii, eu cred în tine.
Eşti asul din mânecă, ascuns bine,
pentru ceasul de nevoie când cărţile nu mi-au ieşit
Tu şi cu mine, de nedespărţit...

Şi-acum că toate acestea au fost odată,
tu, eu, noi nu privim în urmă, nu ne răzgândim vreodată.
Povestea e veche, un băiat cunoaşte o fată...
Ţinem piept lumii întregi, orice ar fi venit.
Tu şi cu mine, de nedespărţit...

Nu ţi-ar păsa dacă aş jefui o bancă,
m-ai îmbrăţişa pe scaunul electric de parcă
n-ar fi pentru ultima oară şi când
ar răsuci butonul ne-am săruta... râzând.

Tu, eu, noi nu privim în jos niciodată
de pe o muchia zării pe care nu ne-am rătăcit.
Nu-i nimic de făcut, povestea e veche,
norocul ne e totdeauna pereche.
Ştiu că nimic nu ne poate opri vreodată
Tu şi cu mine, de nedespărţit...