Vin veşti de departe despre locuri în care oamenii sunt respectaţi fără să "cumpere" acest drept, în care nu sunt trataţi ca probabili infractori, în care a practica o profesie nu înseamnă că trebuie neapărat să te pricepi şi la alte trei.
Şi mă gândesc din ce în ce mai des că ar fi trebuit să fi plecat şi eu departe cândva. Nu contează motivele şi argumentele pentru care am ales să rămân, nu contează nici regretele pentru că, după ce iei o hotărâre, trebuie să ţi-o asumi cu toate consecinţele ei, oricât ar fi de neaşteptate sau de nedorite.
Dar din când în când dă peste mine câte o mirare, sau o indignare, sau o revoltă provocată de comparaţii cu veştile despre care spuneam mai sus.
Există instituţii ale statului care, teoretic, au activităţi diferite, eventual complementare. Nu ştiu cum, însă, ajung să se calce în picioare controlând la intervale de timp ridicol de scurte aceleaşi hârţoage. E un mod de a-şi justifica existenţa?
Şi, vorbind de hârţoage, ar trebui să fi renunţat la ele de vreme ce am intrat şi noi în rândul lumii şi ne-am informatizat. Doar că programele generează nişte foi pe care le semnăm, le ştampilăm şi le adăugăm peste cele dinainte, pe care le completăm în continuare cu stoicism pentru că aşa cer onoratele instituţii.
Aceleaşi instituţii ne-au obligat să achiziţionăm semnătura electronică, motiv de cheltuială suplimentară, dar şi de bucurie pentru că se întrevedea o scădere a consumului de hârtie, de pix şi de tuş, fără să mai povestim despre salvarea pădurilor... Dar surpriză, semnăm electronic, după care depunem la sedii acelaşi dosar cu semnături şi ştampile, în timp ce funcţionarii din birouri au o mare dilemă: să rămână înăuntru îngropaţi sub cutii pline cu documente sau să se mute pe holuri ori în stradă. Obiceiurile vechi mor greu.
Am găsit mai demult o zicere înţeleaptă şi ironică: "Aş muta munţii din loc dacă altcineva ar lua dealurile din cale". Problema este că de când tot mutăm dealuri, movile şi muşuroaie am uitat că ţinta era odată un munte. Şi ne trezim într-o zi că am ajuns la jumătate de viaţă şi cârtiţele s-au înmulţit şi tot inventează alte şi alte muşuroaie.
Şi îmi vine să strig ca Marin Sorescu: "Mie mi s-a omorât timpul, onorată instanţă!" Numai că nu se întâmplă nimic pentru că instanţa o fi ocupată cu niscaiva movile sau poate că e şi ea tot o instituţie de stat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu